În țara noastră și în Uniunea Europeană la modul general, incinerarea este o practică mai puțin comună decât înhumarea, dar cu timpul, ea câștigă tot mai multă popularitate și în ziua de azi chiar și dintre români, o bună parte iau în calcul acest mod de ieșire din scena vieții. Când vine vorba de ales între incinerare și înhumare, nu putem spune că vreuna din aceste două practici este superioară celeilalte întrucât fiecare are propriile avantaje. De exemplu, incinerarea este o practică modernă și igienică, cu mulți susținători la nivel mondial.
Chiar și din punct de vedere etic și estetic incinerarea este o variantă demnă de luat în calcul deoarece, în cazul ei, se pune mult mai mult accent pe suflet decât pe trup care, după moarte, nu reprezintă decât un rest trecător și nefolositor de existență.
Încă de când a fost introdusă în țara noastră, incinerarea a reprezentat o practică facultativă, care nu reprezintă o opțiune decât în momentul în care persoana în cauză, înainte de moarte, sau rudele sale își exprimă dorința pentru realizarea ei. Cu alte cuvinte, incinerarea poate fi privită și ca un simbol al libertății personale și al conștiinței, o dovadă de acceptare a realității și a diferențelor dintre viață și moarte.
Multe biserici creștine acceptă incinerarea întrucât ea nu contravine dogmelor religioase. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă promovează înhumarea în detrimentul incinerării pe baza tradiției acesteia, însă chiar și dintre ortodocși, foarte multe persoane optează pentru incinerare deoarece privesc focul, pe baza textelor biblice, ca o formă de purificare.
Incinerarea are și un scop utilitar. Din punct de vedere ecologic, este mai practică incinerarea deoarece întregul proces pe care îl desfășoară natura în câțiva ani, focul îl finalizează în doar o oră.
Incinerarea mai poate fi privită și ca un instrument democratic. Ea nu promovează vanitatea și luxul așa cum se întâmplă de multe ori în cazul înhumării, ci egalitatea dintre oameni pentru că, în fața focului, la fel ca și în fața lui Dumnezeu, toți suntem egali.
Persoana care a introdus practica incinerării în țara noastră este doctorul bucureștean Iacob Felix care promova incinerarea din motive igienice. Istoria incinerării în România a început cu aproape un secol în urmă, pe data de 7 martie 1923, când a fost înființată Societatea Română de Incinerare numită Cenușa. Cinci ani mai târziu a fost ridicat și un crematoriu cu același nume, iar în primul său an de activitate au fost incinerate acolo 262 de persoane decedate.
Din punct de vedere legal, românii pot opta atât pentru înhumare, cât și pentru incinerare cu privire la corpul lor după moarte. De exemplu, dacă ești în căutarea unui serviciu de incinerare umană în Brașov, poți apela la compania noastră Funerare Besliu, iar noi ne vom ocupa pentru tine de tot ceea ce ține de această practică.
Incinerarea este legiferată prin Art. 80 din Noul Cod Civil (2011) în care se vorbește despre Respectarea voinței persoanei decedate. De-a lungul vieții, o persoană are dreptul de a transmite celor pe care îi lasă în urmă dacă dorește să fie înhumată sau incinerată, iar în cazul în care nu a pomenit acest lucru, cei care pot să-și exprime voința, exact în această ordine sunt: soțul, părinții, rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, legatarii universali sau cu titlu universal, primarul comunei, orașului sau municipiului pe raza teritorială a căruia a avut loc decesul. Întrucât, așa cum am spus și mai sus Biserica Ortodoxă nu promovează incinerarea, se ține cont și de apartenența confesională a persoanei decedate.
Prima etapă a procesului de incinerare este constatarea decesului. Urmează apoi îmbălsămarea și toaletarea, așezarea defunctului în sicriu și depunerea acestuia la capela crematoriului sau la altă capelă, organizarea ceremoniei de rămas bun. Toate aceste servicii sunt oferite de companii ca a noastră, iar costurile în general sunt mai scăzute decât în cazul înhumării.
Întregul proces de incinerare durează câteva ore, însă persoanele care trebuie să preia cenușa pot aștepta mai mult într-unele cazuri deoarece este necesară mai întâi prelucrarea rămășițelor.