Moaștele sunt relicve sacre din rămășițele sfinților sau obiecte legate de ei. Termenul provine din slavona veche, fiind folosit exclusiv în context religios. Acestea pot include și veșminte sau obiecte personale ale sfinților.
Venerarea moaștelor, cu rădăcini adânci, datează de mii de ani. De exemplu, după moartea Sfântului Policarp din Smirna în 156, credincioșii au păstrat oasele sale. După legalizarea creștinismului în 313, venerarea moaștelor a crescut, dezvoltându-se pelerinajele și practicile.
Biserica a luat măsuri stricte pentru a verifica autenticitatea moaștelor, în urma apariției falsurilor și contestațiilor. Astăzi, moaștele autentice au documentație care le atestă veridicitatea.
Moaștele facilitează legătura spirituală cu sfinții și divinitatea. Ele inspiră credincioșii să se alinieze valorilor creștine. În tradițiile ortodoxe și catolice, moaștele sunt venerate, nu adorate, evitându-se idolatria.
Istoria este plină de minuni legate de moaște. De exemplu, osemintele Sfântului Pantelimon au adus ploaie într-un an de secetă. În mai 1927, aducerea moaștelor sale la Urziceni a marcat sfârșitul secetei.
Unii critici consideră venerarea moaștelor o formă de idolatrie. Totuși, Biserica subliniază că moaștele nu sunt idoli. Închinarea la ele nu este idolatrie. Părintele Cleopa afirmă că, dacă Dumnezeu le proslăvește prin minuni, credincioșii trebuie să le cinstească.
Moaștele sunt esențiale în tradiția creștină ortodoxă. Ele sunt surse de har, manifestând puterea lui Dumnezeu. Minunile, recunoașterea ca obiecte sfinte și cinstirea sfinților martiri le păstrează relevanța. Moaștele sunt vital importanță în întărirea credinței, simbolizând legătura cu divinul și oferind inspirație și speranță.