Istoria incinerării în lumea occidentală

Majoritatea savanților din ziua de azi sunt de acord că practica incinerării are o istorie de cel puțin 5000 de ani. Cele mai vechi incinărări din Europa au avut loc în jurul anului 3000 î.Hr, cam tot atunci când a luat amploare și în Orientul Apropiat.

Incinerarea era destul de des practicată în nordul și estul Europei la sfârșitul epocii de piatră. Fragmente de vase decorative de ceramică, folosite ca urne pentru rămășițe, o demonstrează. Aceste vase au fost descoperite în vestul Rusiei și pe alte teritorii slave.

În epoca bronzului, între 2500 și 1000 î.Hr, incinerarea a devenit un obicei comun în Insulele Britanice și în Spania și Portugalia de azi. Cimitire speciale pentru cei incinerați au fost amenajate și în Ungaria, nordul Italiei și chiar și în Irlanda.

În jurul anului 1000 î.Hr, incinerarea a devenit o parte integrantă a ceremoniei de înhumare practicată de greci. Până în vremea lui Homer, în jurul anilor 800 î.Hr., incinerarea în Grecia era mai populară decât înmormântarea. Oamenii o preferau din motive de igienă și pentru a face față numărului mare de morți din cauza războaielor.

Romanii au împrumutat practica incinerării cel mai probabil de la greci. Conform izvoarelor istorice și descoperirilor arheologice, se presupune că romanii și-au ars pentru prima oară moții în jurul anului 600 î.Hr . Și aici, practica incinerării s-a răspândit foarte rapid. A devenit atât de comună, încât, la mijlocul secolului al V-lea, un decret oficial interzicea arderea cadavrelor în oraș.

Pe vremea Imperiului Roman, din anul 27 î.Hr. Până în anul 395 d.Hr., incinerarea s-a practicat pe scară largă în Europa. Se pare că rămășițele umane obținute în urma incinerării se puneau în urne elaborate, depuse în clădiri asemănătoare unui columbarium.

Deși practica era foarte răspândită în rândul romanilor, incinerarea era rar practicată de primii creștini, aceștia considerând-o un ritual păgân. Chiar și în cultura evreiască înmormântarea tradițională direct în pământ era preferată incinerării.

În credința creștină, lucrurile s-au păstrat așa mult timp. Până în anul 400 d.Hr., ca urmare a creștinării Imperiului Roman de către împăratul Constantin, înmormântarea a luat aproape complet locul incinerării. În 1500 de ani, europenii au preferat înmormântarea clasică. Cu excepția cazurilor speciale, cum ar fi epidemiile de ciumă sau războaiele.

Metodele moderne de incinerare, așa cum le știm azi, au apărut cu puțin peste un secol în urmă. Au fost ani de experimente pentru a găsi un loc potrivit pentru arderea cadavrelor.

Când profesorul italian Ludovico Brunetti și-a perfecționat în sfârșit invenția și a expus-o la Expoziția de la Viena în 1873, incinerarea a stârnit din nou interesul publicului. De data aceasta, dezbaterea a fost aprinsă pe ambele maluri ale Atlanticului.

În Insulele Britanice, mișcarea a fost promovată de chirurgul Reginei Victoria, Sir Henry Thompson. Preocupați de sănătatea publică, Sir Henry și colegii săi au fondat Societatea de Incinerare din Anglia în 1874. Astfel au apărut și primele crematorii din Europa, construite în 1878 în Woking, Anglia și Gotha, Germania.

Între timp, în America de Nord, incinerarea a fost înregistrată în două cazuri înainte de 1800. Aceasta a fost oficial acceptată abia în 1876, când dr. Julius LeMoyne a construit primul cremator în Washington, Pennsylvania.

Cât de populară este practica incinerării în România?

În România, înmormântarea este mai populară decât incinerarea. Dar, la nivel european, circa o treime preferă puterea mistuitoare a focului pentru a-și lua rămas-bun de la cele lumești.

Dacă vrei să afli mai multe despre acest subiect, poți să citești pe blogul nostru Care sunt avantajele incinerării și de ce să optezi pentru ea?, dar și în ce constă un Serviciu de incinerare umana in Brasov.

Constituția țării noastre permite cetățenilor să aleagă între incinerare și înmormântare. Noi, ca profesioniști, îi sfătuim pe clienți să se informeze despre ambele practici în legătură cu funeraliile.