Traditii de inmormantare in Transilvania: obiceiuri vechi

Tradițiile de înmormântare în Transilvania s-au format la întâlnirea mai multor lumi: sate românești ortodoxe, comunități săsești evanghelice, familii maghiare catolice sau reformate. Fiecare și-a păstrat rânduiala proprie, dar toate au avut în comun același lucru — despărțirea de cel plecat se face cu rugăciune, cu lumină și cu întreaga comunitate alături.

Tocmai acest mozaic face Transilvania aparte. În aceeași localitate, clopotele bisericii ortodoxe, ale celei evanghelice și ale celei reformate au vestit, secole la rând, aceleași pierderi, fiecare după rânduiala ei. Multe dintre aceste obiceiuri se păstrează și astăzi, chiar dacă într-o formă simplificată.

Clopotele care vestesc moartea

În satul transilvănean, vestea unui deces nu se dădea din poartă în poartă, ci din turnul bisericii. Clopotele trase într-un anumit fel spuneau comunității nu doar că a murit cineva, ci adesea și cine: în multe locuri se trăgea diferit pentru bărbat, pentru femeie sau pentru copil, iar oamenii care lucrau pe câmp știau, după bătaie, în ce casă a intrat doliul.

Clopotele însoțeau apoi întreaga rânduială: sunau la scoaterea din casă, pe drumul spre biserică și la coborârea în mormânt. Și astăzi, în multe parohii, clopotul rămâne primul semn public al despărțirii.

Priveghiul și casa mortului

La români, trupul este privegheat acasă sau la capelă, cu lumânări aprinse și rugăciune, iar apropiații vin să-și ia rămas-bun și să stea alături de familie. Se povestește despre viața celui plecat, se rostesc iertăciunile, se pregătesc colacii și masa de pomenire. Oglinzile acoperite, lumânarea nestinsă și fereastra întredeschisă pentru drumul sufletului fac parte din credințele vechi ale caselor transilvănene.

Rânduiala diferă de la o zonă la alta chiar și între satele românești; despre particularitățile de lângă noi am scris pe larg în articolul despre obiceiurile de înmormântare din zona Brașovului.

Vecinătățile săsești: înmormântarea ca datorie a comunității

Sașii transilvăneni au lăsat una dintre cele mai frumoase instituții funerare din Europa: vecinătatea (Nachbarschaft). Fiecare familie făcea parte dintr-o vecinătate, iar la un deces, vecinii — nu rudele — aveau datoria să sape groapa, să poarte sicriul, să tragă clopotele și să organizeze tot ce ținea de înmormântare. Familia îndoliată era, astfel, scutită de griji practice și lăsată să-și trăiască durerea.

Înmormântările săsești se făceau cu corul sau fanfara comunității, iar cimitirele evanghelice, cu rânduri drepte și pietre sobre, se recunosc și astăzi în orașele și satele din sudul Transilvaniei. Chiar dacă mare parte din comunitate a plecat, vecinătățile au rămas un model despre cum poate arăta sprijinul real în fața morții.

Luminația: cimitirele pline de lumini la 1 noiembrie

Puține imagini sunt mai emoționante decât cimitirele Transilvaniei în seara de 1 noiembrie. Luminația — obicei intrat prin influență catolică, dar adoptat de toate confesiunile — adună familiile la morminte cu lumânări, candele și flori, iar dealurile cimitirelor se văd luminate de departe. La Cluj, Turda sau în satele de pe Mureș, seara Luminației este una dintre cele mai respectate zile ale anului.

Despre acest obicei și despre diferențele față de Moșii de peste an am scris separat, în articolul despre Ziua Morților și Luminația de 1 noiembrie.

Ultimul drum și masa de pomenire

Cortegiul funerar păstrează în Transilvania rânduiala cunoscută: crucea înainte, apoi coroanele, sicriul și familia, cu opriri pentru rugăciune. În sate, drumul se făcea pe jos, iar oamenii ieșeau la porți și își făceau cruce la trecerea convoiului.

După înhumare urmează masa de pomenire — la români cu colaci și colivă, la maghiari și sași cu mese sobre ale familiei și vecinilor. Oricare ar fi confesiunea, sensul este același: cei rămași se adună, mănâncă împreună și își amintesc de cel plecat. Pomenirile continuă apoi după rânduiala fiecărei biserici.

Ce se păstrează astăzi

Orașul a simplificat multe: priveghiul ține o noapte sau se mută la capelă, vecinătățile au dispărut aproape cu totul, iar organizarea a trecut în seama familiilor și a firmelor funerare. Au rămas însă clopotele, Luminația, colacii și, mai ales, obiceiul ca nimeni să nu treacă singur prin doliu.

Cine vrea să vadă cât de diferit poate arăta același respect pentru cei plecați poate citi și despre tradițiile funerare din Maramureș, unde despărțirea se spune în versuri, iar crucile de la Săpânța zâmbesc. Transilvania și Maramureșul povestesc, fiecare în felul ei, aceeași grijă veche: omul să fie petrecut cu cinste pe ultimul drum.