Ce simti cand pierzi pe cineva drag

Ce simti cand pierzi pe cineva drag? Aproape niciodată un singur lucru. Spunem, simplu, „durere” — dar în spatele acestui cuvânt se ascund tristețea, vina, furia, negarea, uneori chiar o ușurare greu de mărturisit. Toate sunt firești, toate arată altfel de la om la om, și niciuna nu trebuie să vă rușineze.

Nu există o ordine „corectă” a acestor emoții și nici un termen la care ar trebui să treacă. Doliul nu este o boală de vindecat, ci un drum de străbătut — iar drumul fiecăruia are propriul ritm.

Anticiparea: durerea care începe înainte de sfârșit

Când un părinte sau un bunic este bătrân și grav bolnav, moartea nu mai surprinde pe nimeni — și totuși doare la fel. Mulți trăiesc luni întregi cu o durere anticipată: știu deznodământul, se învinovățesc că nu pot face mai mult, se întreabă dacă omul drag a apucat să-și împlinească măcar o parte din vise.

Această anticipare are o capcană: dacă gândul stă numai la moarte, clipele rămase împreună trec pe lângă dumneavoastră. Atât cât se poate, folosiți timpul acesta pentru apropiere — o mână ținută, o poveste ascultată încă o dată. Sunt lucrurile de care nu se pocăiește nimeni, niciodată.

Sentimentele amestecate — inclusiv ușurarea

După un deces brusc, mintea refuză pur și simplu realitatea: negarea și amorțeala din primele zile sunt felul ei de a câștiga timp. După o boală lungă și chinuitoare, în schimb, alături de durere poate apărea și o ușurare — că omul drag nu mai suferă, că nopțile de veghe s-au încheiat.

Ușurarea aceasta naște adesea vinovăție: „cum pot simți așa ceva?”. Puteți, și nu sunteți singurul. Ea nu înseamnă că ați iubit mai puțin — înseamnă doar că ați fost martor la o suferință care s-a sfârșit. Vorbiți despre ce simțiți cu familia, cu prietenii, cu preotul. Emoțiile spuse cu voce tare apasă mai puțin decât cele ținute în piept.

Disperarea și momentul în care e nevoie de ajutor

Când pierderea este a unui partener de viață sau, cu atât mai mult, a unui copil, durerea poate lua forma disperării: o suferință care sufocă și peste care pare cu neputință de trecut. O astfel de pierdere poate fi o traumă în adevăratul sens al cuvântului — iar traumele se vindecă mai ușor cu sprijin de specialitate.

Câteva ședințe la un psiholog nu sunt un semn de slăbiciune, așa cum nici gipsul pe un picior rupt nu este. Durerea nu va dispărea complet niciodată, dar terapia o poate face purtabilă și vă poate ajuta să regăsiți un rost. Cereți ajutor mai ales dacă, după multe luni, somnul, mâncarea sau munca rămân date peste cap, ori dacă apar gânduri care vă sperie. Tot în această perioadă pot apărea și visele cu cei plecați, atât de frecvente în doliu — un semn firesc al minții care se desparte încet, nu un motiv de teamă.

Dorul — durerea care se preface în amintire

Iar la capătul tuturor rămâne dorul, cuvântul acela al nostru, greu de tradus în orice altă limbă. Când ne pleacă părinții, parcă se închide o lume întreagă: ne e dor de copilărie, de povețele lor, de chipurile blânde, de dragostea aceea pe care nimeni altcineva nu ne-o mai poate da.

Pentru dor, leacul românesc dintotdeauna a fost aducerea-aminte rânduită: pomenirile făcute la soroacele de după deces, revenirea în locurile dragi, poveștile spuse mai departe copiilor și nepoților. Tradiția știe ce spune: doliul are nevoie de repere, iar felul în care se ține doliul în tradiția noastră — cu reperele lui de 40 de zile și un an — oferă exact asta: un drum cu popasuri, nu un gol fără margini.

Orice ați simți în această perioadă, nu rămâneți singur cu durerea. Iar dacă, pe lângă povara sufletească, vă apasă și grijile practice ale organizării, ne puteți suna oricând la 0725 386 244 — măcar de acestea vă putem scuti.