De ce evitam sa vorbim despre moarte si cum incepem discutia
De ce evitam sa vorbim despre moarte si cum incepi discutia sunt două întrebări care apar, mai devreme sau mai târziu, în aproape orice familie. Ocolim subiectul ani întregi, apoi o pierdere sau o boală gravă ne obligă să vorbim despre el exact atunci când suntem cel mai puțin pregătiți.
Tăcerea aceasta nu este întâmplătoare și nici o vină personală. Este felul în care mulți dintre noi am fost crescuți: despre moarte nu se vorbește, ca să nu o „chemăm”. Doar că prețul tăcerii îl plătesc, de obicei, cei rămași.
De unde vine tabuul morții
Bunicii noștri trăiau moartea în casă: priveghiul se ținea în camera bună, vecinii treceau pragul, copiii vedeau și înțelegeau. Astăzi, decesul s-a mutat în spitale și capele, departe de ochii noștri, iar ce nu vedem devine străin și înfricoșător.
La aceasta se adaugă teama firească de propriul sfârșit, care la unii oameni devine copleșitoare — am scris pe larg despre tanatofobie și cum poate fi gestionată frica de moarte. Și mai există superstiția, adânc înrădăcinată, că a vorbi despre moarte înseamnă a o atrage. Rezultatul este același: amânăm discuția până când nu mai poate fi amânată.
Ce pierdem când ocolim subiectul
Când o familie nu a vorbit niciodată despre moarte, primele zile după un deces se umplu de întrebări fără răspuns. Ar fi vrut înmormântare sau incinerare? Ce biserică, ce cimitir, ce fel de slujbă? Cine se ocupă de acte, cine plătește?
Toate aceste decizii se iau atunci sub presiune, în plină durere, uneori cu certuri între rude care „știu” fiecare altceva. O singură conversație purtată din timp ar fi lămurit totul. Tocmai de aceea tot mai multe familii aleg planificarea din timp a propriei înmormântări — nu din morbiditate, ci ca gest de grijă față de cei care rămân.
Cum începeți discuția în familie
Nu există un moment perfect, dar există momente mai potrivite decât altele. O discuție despre dorințele legate de sfârșitul vieții se leagă natural după înmormântarea unei cunoștințe, după un film, după o știre sau atunci când se pune ordine în acte.
Puteți începe simplu, vorbind mai întâi despre dumneavoastră: „M-am gândit ce aș vrea eu când va fi cazul. Tu te-ai gândit vreodată?” Când deschideți subiectul dinspre propria persoană, celălalt nu se simte vizat sau grăbit spre mormânt.
Ajută și întrebările concrete, puse pe rând, nu toate odată: unde ar vrea să fie înmormântat, ce tradiții contează pentru el, există economii sau o asigurare pentru asta. Dacă persoana refuză discuția, nu insistați. Ați deschis o ușă; mulți revin singuri asupra subiectului după câteva zile.
Ce să nu spuneți unei persoane în doliu
Tabuul morții ne face stângaci și atunci când vrem să consolăm. Cea mai des întâlnită greșeală este mutarea discuției spre noi înșine: „știu exact prin ce treci”, „și mie mi-e foarte greu”. Mai potrivit este: „Nu pot să-mi imaginez prin ce treci, dar sunt aici dacă ai nevoie.”
A doua greșeală sunt presupunerile despre cauza morții. Nu întrebați dacă fuma, dacă bea, dacă „s-a dus la timp la doctor”. Dacă persoana îndoliată vrea să vă spună, o va face singură.
A treia este căutarea forțată a părții bune. Orice frază care începe cu „măcar” — „măcar nu mai suferă”, „măcar ai alți copii”, „măcar a trăit mult” — cade ca sarea pe rană, oricât de bine ar fi intenționată. Durerea proaspătă nu are nevoie de argumente, ci de prezență.
Când tăcerea spune mai mult
Dacă nu găsiți cuvintele potrivite, nu le forțați. O îmbrățișare, o mână pe umăr, o oală de mâncare lăsată la ușă sau un simplu „îmi pare rău, sunt aici” fac mai mult decât orice discurs. Iar dacă în familie sunt copii, ei au nevoie de explicații pe limba lor — găsiți repere utile în ghidul nostru despre cum sprijiniți un copil aflat în doliu.
Vorbitul despre moarte nu o apropie; o îmblânzește. Iar când vine momentul în care o familie are nevoie de îndrumare practică, echipa Funerare Beșliu din Brașov răspunde non-stop la 0725 386 244, cu răbdarea pe care un astfel de moment o cere.
