Felul în care sfinții însoțesc tradițiile românești de înmormântare spune multe despre moștenirea spirituală a satului românesc: aici, credința Bisericii și obiceiul pământului au mers secole la rând mână în mână. La priveghi, la slujbă și la pomeni, sfinții sunt prezenți nu doar în rugăciunile preotului, ci și în gesturile moștenite din bătrâni — lumânarea aprinsă la icoană, pomana dată „de sufletul mortului” în zi de sărbătoare, colacul dus la biserică de ziua unui sfânt.
Această împletire nu s-a născut din întâmplare. Pentru omul satului, sfinții erau prezențe familiare, cu zile ale lor în calendar, cu icoane în casă și cu puteri de ocrotire bine știute. Era firesc, deci, ca ei să fie chemați și în ceasul cel mai greu al familiei.
În multe zone ale țării, priveghiul se ține și astăzi cu icoana în casă și cu lumânări aprinse neîntrerupt. Bătrânii spun că lumina trebuie „să nu se stingă” cât timp cel plecat este în casă — un obicei în care lumina lumânării, semn al credinței, s-a împletit cu grija populară pentru sufletul aflat la început de drum.
Alte gesturi vechi au aceeași rădăcină dublă. Banul pus în mâna celui plecat, oglinzile acoperite, apa vărsată după plecarea convoiului — practici de sorginte precreștină, pe care Biserica nu le-a impus niciodată, dar pe care comunitatea le-a păstrat alături de rânduiala religioasă, ca parte din felul ei de a-și arăta grija. Timpul le-a așezat pe toate sub același acoperiș: al cinstirii celui plecat.
Calendarul sfinților a dat tradiției românești un ritm al pomenirii. De ziua sfântului al cărui nume l-a purtat cel plecat, familia merge la biserică, aprinde o lumânare și dă de pomană. La marile praznice — Sfântul Nicolae, Sfântul Dumitru, Sfinții Mihail și Gavriil — multe familii duc la biserică un pomelnic cu numele celor adormiți din neam.
Acestor zile li se adaugă pomenirile rânduite după înmormântare, la 3, 9 și 40 de zile, apoi la un an. La fiecare dintre ele, rugăciunea către Dumnezeu este însoțită de chemarea sfinților ca mijlocitori — despre acest rol al lor puteți citi pe larg în articolul despre semnificația sfinților în rugăciunile pentru cei adormiți.
În tradiția românească, pomana nu este doar un obicei alimentar, ci o formă de rugăciune prin faptă. Familia dă de pomană „pentru sufletul” celui plecat, iar de multe ori alege pentru aceasta chiar zilele de prăznuire ale sfinților. Un colac, o lumânare și un vas dăruite de Sfântul Nicolae în amintirea bunicului — gestul leagă milostenia de calendar și ține vie amintirea în ritmul anului bisericesc.
Preoții încurajează această legătură: milostenia făcută în numele celui adormit este socotită unul dintre cele mai bune daruri pe care i le puteți face după plecarea sa.
Nu tot ce se face la o înmormântare românească se găsește în cărțile de slujbă. Biserica face distincția între rânduiala liturgică — slujba, pomenirile, rugăciunea — și obiceiurile populare care s-au lipit de ea în timp. Pe cele din urmă, clerul le privește de regulă cu îngăduință, atâta vreme cât nu contrazic credința: sunt patrimoniu, nu dogmă.
Pentru familie, distincția este utilă mai ales practic: dacă un obicei local nu poate fi împlinit, nimic esențial nu este pierdut. Esențiale rămân slujba și rugăciunea — iar în ele, așa cum am arătat în articolul despre rolul sfinților în ceremonia de înmormântare, sfinții sunt chemați la fiecare pas.
Moștenirea spirituală a acestor tradiții nu ține doar de trecut. La fiecare înmormântare și la fiecare pomenire, generația tânără învață, văzând, cum se cinstește un om la plecarea lui: cu rugăciune, cu lumină, cu milostenie și cu sfinții alături. Este un fel de a spune, fără cuvinte mari, că nimeni nu pleacă uitat și nimeni nu rămâne singur în durere.
Dacă organizați o înmormântare sau o pomenire și doriți ca atât rânduiala bisericească, cât și obiceiurile locului să fie respectate, echipa Funerare Beșliu din Brașov vă poate îndruma pas cu pas — sunați oricând la 0725 386 244 sau scrieți-ne prin pagina de contact.