Originea si istoria doliului

Originea și istoria doliului ne arată că nevoia de a da durerii o formă vizibilă este la fel de veche ca omenirea însăși. Fiecare epocă a avut regulile ei — haine anume, perioade fixe, gesturi știute de toată comunitatea — dar rostul a rămas neschimbat: să cinstească pe cel plecat și să dea celor rămași un timp îngăduit al jalei.

Doliul in antichitate

În Egiptul antic, jelirea era o parte elaborată a ritualului funerar: familia și bocitoarele plătite își presărau cenușă pe cap, își loveau pieptul și însoțeau cortegiul cu plânsete rituale, iar perioada de pregătire a înmormântării — legată de mumificare — putea dura săptămâni întregi.

Grecii și romanii au dat doliului forme care ne sunt deja familiare. Grecii purtau veșminte închise la culoare și își tundeau părul în semn de durere. La Roma, rudele îmbrăcau toga pulla — toga de lână închisă la culoare — iar văduvele aveau perioade de doliu stabilite prin lege, în parte și din rațiuni practice, legate de moșteniri și recăsătorire. Tot din antichitate vine și ideea că doliul este o obligație publică: comunitatea vedea, recunoștea și respecta durerea familiei.

De ce s-a impus culoarea neagra

Negrul nu a fost dintotdeauna și pretutindeni culoarea doliului. Cea mai veche explicație ține de credințele populare: hainele închise îl făceau pe cel îndoliat mai puțin vizibil pentru spiritele morților, o formă de protecție în perioada considerată primejdioasă de după deces. Peste acest strat s-a așezat simbolistica creștină — negrul ca semn al despărțirii de bucuriile lumii — și, mai târziu, convenția socială: o culoare sobră, care anunță de la distanță că purtătorul trece printr-o pierdere.

Alte culturi au ales altfel. În mari părți din Asia, albul este culoarea doliului, ca semn al purității și al renașterii. În unele tradiții se poartă violet, gri sau albastru închis. Faptul că aceeași durere a îmbrăcat culori atât de diferite spune ceva important: nu culoarea contează, ci înțelesul pe care comunitatea i-l dă.

Epoca victoriana si apogeul doliului

Doliul a atins forma cea mai strictă în secolul al XIX-lea, în Anglia victoriană. După moartea prințului Albert, regina Victoria a purtat negru patru decenii, până la sfârșitul vieții, iar societatea i-a urmat exemplul printr-o etichetă minuțioasă: văduvele țineau doliu complet un an și o zi, apoi treceau treptat la griuri și violet; existau țesături speciale — crepul negru, mat —, bijuterii de doliu din jais și chiar medalioane cu părul celui decedat. Încălcarea etichetei era sancționată social aproape ca o lipsă de respect față de mort.

Secolul XX a destrămat această rigoare. Cele două războaie mondiale au adus atâtea pierderi încât doliul îndelungat a devenit imposibil de ținut la scara întregii societăți, iar viața urbană a slăbit controlul comunității asupra gesturilor private. Doliul s-a mutat treptat dinspre haine înspre trăire.

Doliul in Romania

În tradiția românească, doliul păstrează până astăzi forme bine conturate, mai ales în mediul rural. Femeile din familia apropiată poartă negru — iar baticul negru rămâne semnul cel mai vizibil —, bărbații poartă o panglică neagră la rever sau nu se bărbieresc o vreme, iar la casa îndoliată se arborează, în unele zone, un steag sau o pânză neagră. La sate, oglinzile se acoperă, iar petrecerile și nunțile se amână în anul de doliu.

Durata urmează soroacele pomenirilor: doliul cel mai strict se ține 40 de zile, apoi, pentru rudele apropiate, până la un an — iar văduvele țin adesea doliul mai mult. Perioadele nu sunt impuse de o regulă bisericească strictă, ci de obiceiul locului, de aceea diferă de la o zonă la alta. Despre formele concrete și despre ce se cuvine în această perioadă am scris pe larg în articolul cum se ține doliul.

Doliul astazi

În prezent, doliul a devenit mai personal decât oricând. Unii păstrează rânduiala întreagă — haine negre, pomeniri la toate soroacele —, alții aleg doar gesturile care îi ajută cu adevărat: o lumânare aprinsă, o vizită la mormânt, o zi de amintire ținută în familie. Psihologia îi dă dreptate tradiției într-un punct esențial: durerea are nevoie de timp și de forme, iar ritualurile — vechi sau noi — o fac mai ușor de purtat.

Ce rămâne din mii de ani de istorie este esența: doliul nu este o obligație față de ceilalți, ci un răgaz pe care ni-l dăm nouă și un semn de prețuire pentru cel plecat. Dacă treceți acum printr-o astfel de perioadă și aveți nevoie de sprijin în organizarea celor de cuviință, echipa Funerare Beșliu din Brașov vă răspunde non-stop la 0725 386 244.