Ce se face în casa după un deces este una dintre primele întrebări ale familiei, mai ales când moartea survine acasă și rudele mai în vârstă nu sunt de față să îndrume. Candela aprinsă, oglinda acoperită, ceasul oprit — fiecare gest are o poveste și un rost, iar acest articol le ia pe rând, ca să știți ce înseamnă și ce este cu adevărat de făcut în zilele dintre deces și înmormântare.
Gesturile din casa îndoliată împletesc credința creștină cu straturi mai vechi de folclor. Unele au temei liturgic — lumânarea, rugăciunea, prezența lângă cel adormit — altele țin de credințe populare despre drumul sufletului în primele zile. Nu toate sunt obligatorii, iar preotul paroh vă poate spune ce ține de rânduiala bisericii și ce ține doar de obiceiul locului. Despre desfășurarea întregii săptămâni de doliu am scris separat, în articolul despre tradițiile românești de la o înmormântare; aici rămânem între pereții casei.
Primul gest, aproape peste tot în țară, este aprinderea unei lumânări sau a candelei lângă cel plecat. În credința creștină, lumina însoțește sufletul și ține locul rugăciunii neîntrerupte. Tradiția spune ca lumânarea să ardă continuu până la înmormântare, de aceea familiile pregătesc din timp lumânări suficiente sau o candelă cu ulei, care arde mai mult și mai sigur. Așezați-o pe o suprafață stabilă, departe de perdele — evlavia nu exclude prudența.
Acoperirea oglinzilor cu pânză albă sau neagră este poate cel mai cunoscut obicei din casa îndoliată. Explicația populară spune că sufletul, în trecerea lui, nu trebuie să se „prindă” în oglindă; explicația practică, la fel de veche, este că perioada de doliu nu e vreme de oglindit și de găteală. Oprirea ceasurilor din camera celui decedat marchează, simbolic, faptul că pentru el timpul acestei lumi s-a încheiat. Ambele gesturi sunt obiceiuri, nu porunci bisericești — le respectați dacă aduc familiei un sentiment de rânduială.
În multe zone se deschide o fereastră imediat după deces, „ca să poată ieși sufletul”, și se așază un pahar cu apă și o bucată de pâine pe pervaz sau la capul mesei. Credința populară spune că sufletul se întoarce pe la casă în primele zile și are nevoie de apă pentru drum. Tot de aici vine obiceiul de a vărsa apa din vasele descoperite aflate în casă la momentul morții. Sunt gesturi de folclor, păstrate mai ales la sat, pe care fiecare familie le preia sau nu, după obiceiul ei — mai multe despre acest strat de credințe găsiți în articolul despre superstițiile de la înmormântare.
Dacă priveghiul se ține acasă, camera se eliberează, sicriul se așază cu picioarele spre ușă, iar la cap se pun sfeșnicul și icoana. Se pregătesc scaune pentru cei care vin, lumânări pentru fiecare vizitator și, după obiceiul locului, colăcei sau păhărele de vin. Tot mai multe familii aleg însă capela, unde condițiile sunt mai potrivite — despre semnificația acestei vegheri am scris în articolul despre rolul priveghiului în tradiția noastră. Oricare ar fi alegerea, pregătirea celui plecat este bine să fie făcută de o echipă specializată, nu de familie.
După ce sicriul iese din casă, tradiția cere ca cineva să rămână să deretice: se mătură dinspre interior spre prag, se aerisește, iar scaunele pe care a stat sicriul se întorc cu picioarele în sus pentru scurt timp. Vasul cu apă în care s-a spălat cel decedat se varsă într-un loc curat, neumblat. Oglinzile se descoperă, de regulă, după înmormântare sau după nouă zile, iar candela continuă să ardă la fereastră sau la icoană până la parastasul de 40 de zile, după puterile familiei.
Nicio familie nu trebuie să le facă pe toate. Alegeți gesturile care au sens pentru dumneavoastră — lumânarea și rugăciunea rămân miezul, restul este cadru. Iar partea practică a acestor zile nu trebuie dusă singuri: de la constatarea decesului până la pregătirea capelei, echipa Funerare Beșliu preia formalitățile prin pachetele funerare pentru decesul la domiciliu, iar la 0725 386 244 vă răspunde cineva la orice oră, ca să vă puteți vedea de rânduiala casei și de familie.